Atașamentul față de natură poate fi considerat unul din obiectivele eticii mediului. Acest atașament deține un rol decisiv în modul în care interacționăm cu mediul natural iar acest lucru se întâmplă datorită sistemului complex de gânduri și sentimente care ne formează valorile și datorită cărora acționăm și luăm decizii în diferite circumstanțe.

Pentru a rezolva actuala criză climatică și pentru a ne re-apropia de natură, este nevoie de o schimbare a modului în care noi acționăm în lume, în viața de zi cu zi. Asta presupune desigur să renunțăm la anumite plăceri sau practici pe care le considerăm parte din viața noastră modernă. Nu putem vorbi de un comportament moral fără un proces riguros de autocunoaștere. Astăzi, anumite orgolii și vicii ne fac deseori orbi cu privire la lăcomia noastră, la lipsa de compasiune, la lipsa de cunoaștere, superficialitate și decepție. Cu alte cuvinte, pentru a genera orice formă de schimbare reală cu privire la modul în care ne raportăm la natură, este necesară în primul rând o schimbare a modului în care ne privim și ne înțelegem pe noi înșine. Astăzi, valori precum smerenia sau umilința nu mai sunt la modă; dar oare ce sentimente profunde am putea trăi în momentul în care reflectăm câtuși de puțin asupra miracolului vieții pe pământ și asupra măreției universului?

 Paradoxul face ca odată ce începem să ne autoevaluăm pe noi înșine, să ne măsurăm nivelul de egoism, cruzime, indiferență, mândrie, vanitate, cu atât mai mult ne depărtăm de perspectiva individualistă (antropocentrică) moștenită din secolele trecute, prin care omul este în centrul universului și totul i se cuvine, inclusiv exploatarea naturii după bunul său plac. Chiar dacă inițial s-ar putea crede că această realizare de sine este doar un egocentrism mascat, dacă privim lucrurile mai în profunzime vom vedea că de fapt acest proces de autocunoaștere și trecerea în acord cu noi înșine, este acțiunea esențială care ne eliberează de ego-ul propriu și care ne proiectează într-o nouă relație cu cei din jurul nostru, respectiv cu mediul înconjurător.

Virtutea este o valoare pusă în practică și poate fi explicată ca o stare de echilibru (sau un mijloc) situată între o lipsă și o exagerare. Curajul de exemplu, este o valoare în momentul în care se poziționează între lipsa lui, care este frica, și excesul lui, care este teribilismul sau inconștiența. Acest mijloc poate fi cunoscut doar printr-un proces sincer și asumat de auto-reflexie care necesită gândire rațională. Nu putem vorbi de virtute fără măsură, respectiv de măsură fără înțelepciune. Prin acest mod sentimentele sunt unite de rațiune în manifestarea virtuții. Odată ce manifestăm într-un mod autentic și sincer virtutea, vom vedea o unitate între emoții, gânduri și comportament. Virtutea este acțiune virtuoasă, datorată unei motivații sincere și deliberate.

 Sentimentele care generează atașamentul față de natură sunt: aprecierea estetică față de natură, recunoștința, mirarea și smerenia. Cu alte cuvinte ne mirăm și suntem recunoscători față de diversitatea și frumusețea pe care le experimentăm și le cunoaștem. Aceste trăiri profunde duc împreună la generarea unui sentiment de conexiune în care individul se simte „una cu natura.” Experiența trăită a unei conexiuni cu natura generează la rândul lor sentimente precum grija și responsabilitatea.

Adoptarea atitudinii de respect față de natură, necesită acumularea unui set de dispoziții și capacități asemănătoare cu cele prin care manifestăm dispoziția de a trata oamenii cu demnitate și respect. Conștientizarea la modul real al interconexiunii tuturor formelor de viață de pe pământ, presupune o schimbare radicală în modul în care un individ simte, percepe și acționează în lume .

Această atitudine de grijă față de natură nu este una cu care ne naștem, așa cum nici una din virtuțile sau viciile pe care le luăm în primire pe parcursul vieții nu este înnăscută. Aceste atitudini sunt datorate experienței prin care ajungem să cunoaștem realitatea din jurul nostru.

O virtute care se preocupă de relația om-natură, trebuie să implice o conștientizare că noi ca indivizi, facem parte dintr-o societate care există și ea la rândul ei într-un mediu natural. Aceasta presupune înțelegerea faptului că trăim ca parte dintr-un ecosistem și în același timp că acest ecosistem este strict conectat cu societatea, cultura și politicile noastre.

Din păcate, criza ecologică este susținută și de un mod de gândire tipic occidental, care este caracterizat printr-un mod reducționist de a privi lumea, prin care suntem mai interesați de cum funcționează anumite părți ale realității cotidiene decât modul în care funcționează împreună. Cu alte cuvinte, ca moderni, putem cădea ușor în capcana ultra-specializării, unde fiecare vedem important propriul nostru domeniu de activitate și pierdem din vedere perspectiva holistă și faptul că totul în jurul nostru este interconectat.

În concluzie, etica virtuții mediului este etica care consideră că pentru a acționa responsabil față de mediu, cu atașament, înțelegere și grijă, este necesar să simțim și să gândim conform acestor valori ale mediului, care ajung să ne definească personalitățile. Aceste valori se sedimentează în timp prin educație și prin experiență, tocmai din acest motiv fii deschis înspre a cunoaște, fii curios și petrece cât mai mult timp în mediul natural. Restul vine de la sine.

Bibliografie:

Rosalind Hursthouse, EnvironmentalVirtue Ethics.

Aristotel, Etica Nicomahică

John Dewey, Experience and Education

Karen Jordan și Kristjan Kristjansson, Sustainability – Virtue Ethics and the virtue of harmony with nature,