V-aș ruga să uitați pentru moment tot ce știți despre dezvoltarea personală. Haideți să încercăm să îndepărtăm pentru un moment judecățile și prejudecățile și să vedem cum umplem pas cu pas acest gol rămas?

Dacă este să urmăm un parcurs filosofico-istoric, vom vedea că dezvoltarea personală, încă din cele mai vechi perioade, a fost o temă de interes atât pentru marile religii cât și pentru sistemele etice ale filosofiilor. Ea poate fi întâlnită sub diferite denumiri: dezvoltare personală, desăvârșire de sine, construire de caracter, dezvoltarea capacităților productive, actualizarea potențialităților, auto-realizare, etc. Toți acești termini au un scop comun; ei încearcă să ofere un cadru moral, uneori un sistem etic sau o structură a virtuților care să ne îndrepte înspre o viață bună, mai fericită, mai însemnată, atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru.

La Aristotel, scopul unei vieți bine trăite stă într-o viață virtuoasă, care este drumul spre starea de excelență. Această stare la Aristotel presupune activitate și întrebuințare a virtuților, deci opusul unei stări strict contemplative.

Dacă este să ne referim la Epicur, scopul vieții este o viață fericită. Dar și aici, nu vorbim strict de a ne simți bine, cât de un process de acțiune și gândire prin care noi luăm cele mai mari satisfacții din cele mai mici plăceri.

La stoici din nou întâlnim importanța virtuților. Odată urmate, virtuțile ne duc pe drumul desăvârșirii de sine, caracterizat printr-o toleranță ridicată la orice stimuli negativ din exterior. Epictet consideră că ar trebui să ne gândim doar la ce putem noi controla, adică la gândurile și acțiunile noastre și mai puțin la aspectele posibile exterioare nouă pentru care avem prea puțin control. Aceste sisteme antice stau la baza diferitelor forme de terapii existene, precum cea rațional-emotivă, cognitiv comportamentală, logoterapia și multe altele.

La Spinoza, menținerea propriei naturi umane, care este obiectivul eticii sale, înseamnă a deveni ce ești în potență. La fel ca și în cazul anticilor, Spinoza consideră că virtutea reprezintă unealta prin care putem ajunge la actualizarea potențialităților noastre, care sunt intrinseci parte din noi toți.

Apropiindu-ne puțin de perioada contemporană, la John Dewey scopul vieții omenești este progresul și dezvoltarea omului în termenii propriei naturi, lucru care se poate obține prin gândirea reflexivă și puterea rațiunii omenești.

Dinamita filosofiei contemporane Friedrich Nietzsche dă verdictul: Dumnezeu este mort! Afirmație căruia îi urmează întrebarea, “ce punem în loc”? Astăzi, omul modern, îndepărtat de dogma și tradițiile marilor religii, asediat din mai multe direcții de o supra-abundeță de stimuli și îndepărtat din ce în ce mai mult de un sistem moral cu care să se identifice și în care să creadă, ajunge într-o stare de neliniște, nedumerire, o criză existențială definită prin lipsa unui sens mai profund asupra vieții.

În cartea sa Fuga de Libertate, Erich Fromm evidențioază că sentimentul alienării individului de sine și de comunitate, este deseori ameliorat prin mirajul consumului sau prin adoptarea unei culturi a conformismului, prin care cu ce mă îmbrac, ce statut am sau ce mașină conduc îmi definește caracterul. Acest mod de a fi, crează iluzia unei punți între omul modern și societate.

După cum arată studiile de psihologie socială, în acest context dezechilibrele psihice, anxietatea severă, depresia, acaparează din ce în ce mai multe persoane, statisticile ajungând la niște cifre îngrijorătoare. Paradoxul arată că cu cât societatea este mai dezvoltată econimic cu atât problemele existențiale, respective problemele psihologice sunt mai pregnante.

În acest vid spiritual, într-o perioadă în care creșterea economică este un scop în sine, moralitatea este relativă și a avea, înlocuiește a fi, dezvoltarea personală și învățămintele filosofilor antici devin din nou relevante.

Problema NU este dacă dezvoltarea personală este bună sau rea, așa cum problema nu este dacă cititul sau învățătura sunt bune sau rele, problema stă în mod special în conținutul și calitatea acestor tehnici și învățături.

Dezvoltarea personală nu este o rețetă fixă, nu este hedenoism, credință irațională sau plăcere de moment.

Dezvoltarea personală este un cadru de referință care se manifestă printr-o gândire mai rațională, o iubire mai responsabilă, solidaritate, creativitate și nu în ultimul rând, încredere și curaj. Asta nu presupune doar a te simți bine; presupune a te face bine, a te simți bine și a rămâne bine.

În acest context trebuie făcută diferența între dezvoltarea personală ca și parcurs de lungă durată, care necesită atât cunoaștere, autocunoaștere și experiență, față de diferite forme de “dezvoltare personală“ care pot să-l îndepărtez pe om de el însuși, căutând scurtături, răspunsuri miraculoase și schimbări rapide fără efort.

Iar realizarea unei vieți bune, nu presupune o rețetă fixă aplicabilă tuturor. Sunt mult prea multe variabile, iar noi toți suntem mult prea diferiți încât o anumită rețetă să răspundă nevoilor noastre; aceasta este una din problemele dezvoltării personale actuale. Totuși, chiar dacă nu avem un sistem fix, avem în schimb un cadru de referință obiectiv, un sistem de valori care sunt bune prin ele însele și care ajută individul să se dezvolte atât individual cât și în cadrul unei comunități.

Dacă vreți, permiteți-mi să compar dezvoltarea personală cu un punct cardinal, să zicem Nordul. Pentru a-ți alege azimutul, trebuie în primul rând să știi citi harta, să știi folosi busola și foarte important, trebui să știi cam unde te poziționezi pe acea hartă, deoarece azimutul se schimbă în funcție de locul din care pornești și obstacolele pe care le ai în drumul tău.

În acest context, harta este cultura în care te-ai născut, busola este echivalentul învățăturilor pe care le acumulezi (sunt busole mai bune și altele mai proaste), azimutul este momentul în care te afli în viață, respectiv parcursul tău ales, iar obstacolele sunt dificultățile, surprizele, capcanele pe care le ai de depășit, înfruntat sau ocolit și care deseori te pot devia de la traiectorie.

Însă fiecare, rătăcire, fiecare deviere de la traseu, presupune o muncă de repoziționare, recalculare care deseori este greșeala, respectiv suferința de care avem nevoie pentru a învăța, pentru a acumula încredere în noi înșine.

Nu-ți fie frică să greșești, la un moment dat vei vedea, nu vei mai avea nevoie de busolă; vei cunoaște atât de bine harta, încât soarele și cerul nopții vor fi punctele tale de reper.